V-ați gîndit vreodată?…

V-ați gîndit vreodată că veți învăța să nu regretați o greșeală care să ducă la schimbări grave în viața voastră, dar veți ști să mergeți cu capul sus și zîmbet sincer?

V-ați gîndit vreodată că veți lua o decizie corectă la  ora 1 noaptea, ascultînd discuția prietenilor la un ceai, o decizie pe care ați tot amînato de 4 luni ?

V-ați gîndit vreodată că veți aștepta un an ca să vă sune o prietena care și-a pierdut copilul și s-a izolat de toți, pentru ca apoi să vă întîlniți în transport și să povestiți una alteia cu ochii toate care s-au întîmplat timp de un an, de parcă nici nu a fost un an?

V-ați gîndit vreodată că persoanele pentru care ați jertvit multe în viață, dar ați renunțat la un moment dat din lipsă de reciprocitate, să revină peste cîțiva ani pentru a vă spune cît de mult vă apreciază și că regretă, iar voi să le tratați cu indiferenșă deja?

V-ați gîndit vreodată că nu întotdeauna trebuie să demonstrați că aveți demnitate și să trăiți conform regulilor pentru că persoanele cu adevărat importante în viața voastră vor ști să vadă sinceritatea voastră în deciziile pripite?

V-ați gîndit vreodată că sunteți fericiți necondiționat doar fiind simpli și sinceri cu dorințele și intențiile voastre lăuntrice și alegînd intenționat să pierdeți în favoarea tentațiilor?

V-ați gîndit vreodată că oamenii care v-au jignit prin comportament și atitudine să recunoască peste timp că sunteți o persoană fantastică și că au greșit iar voi să nu reacționați negativ, pentru că demult i-ați iertat, spre neștiința lor?

Nici eu …

Sinceritate și continuitate.

… mule gînduri … prea multe gînduri … multe văd, aș vrea mai puține , oameni mulți, puține adevăruri … bulversată, încurcată …

… tindem să punem încredere în cei dragi, cei care ne cer asta, sau pur și simplu oamenii din viața noastră, cum se face că anume acele persoane nu sunt sincere cu noi?

Sau poate mulți nici nu vor să audă adevărul? Și de fapt, vrem noi oare să știm adevărul sau vrem să verificăm și să ne confirmăm ceea în ce credem deja?

Oare se merită să spui adevărul oamenilor care nu-l  apreciază? Oare se merită să fii o carte deschisă pentru cei care nu știu să citească printre rînduri?

Adevărul pur și sincer nu e niciodată simplu de spus. Ca să fii sincer, trebuie să fii și puternic, să poți recunoaște și spune în față ce crezi, ce simți, ce dorești … facînd asta cu un calm bestial.

Nu vă complicați cu cei ce caută doar motive, nu și posibilități. Demnitatea voastră e un atribut de valoare.

Eventual, toate lucrurile se vor așeza la locul lor, pînă atunci rîdeți în situații confuze, trăți cu momentul și gîndiți-vă că toate au un motiv și vor avea continuitate, dacă va fi sinceritate, reciprocă.

Tată? Nu, n-am auzit…

Îmi place să merg prin parcuri și să observ tătici care merg în brațe cu micuții lor, în mod special tăticii nu mămicile … Niciodată nu am înțeles de ce prefer să-i văd pe ei, dar nu pe ele, sau poate am înțeles dar nu am vrut să răscolesc mai adînc motivul.

E frumos să vezi părinții răspunzînd la toate întrebările copiilor, explicîndu-le de ce nu trebuie să facă așa sau așa, e frumos!

Dar eu niciodată nu am înțeles tații care și-au părăsit copiii și nu voi înțelege niciodată!

Am vorbit astăzi îndelungat cu o prietenă de-a mea din copilărie, colegă de clasă și mamă a trei băieței cu diferența de un an și ceva între ei toți. Acum ceva timp, soțul ei a plecat peste hotare la muncă și … nu s-a mai întors. După aproape 8 ani împreună, trei copii și toate care au fost, el are o nouă familie…

Eu admit faptul că dragostea trece după un an sau doi, sau trei, dar nu pot admite că poți uita 3 chipuri de copii care te-au trezit dimineața, lăsînd o soție să îi crească cu greu pentru că la țară nu ai unde să lucrezi …

Am încercat să o susțin, să-i dau varinate de ieșire din situație, răspunsurile ei erau scurte: “Nu știu ce să mai fac… “, “… nu știu unde să mă mai duc”… o femeie care la un an a rămas fără mamă, din cauza unui accident, tatăl a dispărut, iar soțul a dat bir cu fugiții…

Îmi pare rău să știu că asta nu e doar un caz, sunt mii de cazuri de așa gen pe la noi. Oamenii pleacă pentru a-și cîștiga un ban pentru familie și … găsesc altă familie…

În circumstanțele în care bărbații, ca și femeile de fapt, sunt siliți să ia decizii drastice în circumstanțe grele cine e vinovat de familiile distruse, cei care iau decizia sau Statul care cauzează în mod indirect (sau poate direct) aceste circumstanțe?

Îmi place să merg prin parcuri și să observ tătici care merg în brațe cu micuții lor, în mod special tăticii nu mămicile … Niciodată nu am înțeles de ce prefer să-i văd pe ei, dar nu pe ele, sau poate am înțeles dar nu am vrut să răscolesc mai adînc motivul.

E frumos să vezi părinții răspunzînd la toate întrebările copiilor, explicîndu-le de ce nu trebuie să facă așa sau așa, e frumos!

Dar eu niciodată nu am înțeles tații care și-au părăsit copiii și nu voi înțelege niciodată!

Am vorbit astăzi îndelungat cu o prietenă de-a mea din copilărie, colegă de clasă și mamă a trei băieței cu diferența de un an și ceva între ei toți. Acum ceva timp, soțul ei a plecat peste hotare la muncă și … nu s-a mai întors. După aproape 8 ani împreună, trei copii și toate care au fost, el are o nouă familie…

Eu admit faptul că dragostea trece după un an sau doi, sau trei, dar nu pot admite că poți uita 3 chipuri de copii care te-au trezit dimineața, lăsînd o soție să îi crească cu greu pentru că la țară nu ai unde să lucrezi …

Am încercat să o susțin, să-i dau varinate de ieșire din situație, răspunsurile ei erau scurte: “Nu știu ce să mai fac… “, “… nu știu unde să mă mai duc”… o femeie care la un an a rămas fără mamă, din cauza unui accident, tatăl a dispărut, iar soțul a dat bir cu fugiții…

Îmi pare rău să știu că asta nu e doar un caz, sunt mii de cazuri de așa gen pe la noi. Oamenii pleacă pentru a-și cîștiga un ban pentru familie și … găsesc altă familie…

În circumstanțele în care bărbații, ca și femeile de fapt, sunt siliți să ia decizii drastice în circumstanțe grele cine e vinovat de familiile distruse, cei care iau decizia sau Statul care cauzează în mod indirect (sau poate direct) aceste circumstanțe?

Îmi place să merg prin parcuri și să observ tătici care merg în brațe cu micuții lor, în mod special tăticii nu mămicile … Niciodată nu am înțeles de ce prefer să-i văd pe ei, dar nu pe ele, sau poate am înțeles dar nu am vrut să răscolesc mai adînc motivul.

E frumos să vezi părinții răspunzînd la toate întrebările copiilor, explicîndu-le de ce nu trebuie să facă așa sau așa, e frumos!

Dar eu niciodată nu am înțeles tații care și-au părăsit copiii și nu voi înțelege niciodată!

Am vorbit astăzi îndelungat cu o prietenă de-a mea din copilărie, colegă de clasă și mamă a trei băieței cu diferența de un an și ceva între ei toți. Acum ceva timp, soțul ei a plecat peste hotare la muncă și … nu s-a mai întors. După aproape 8 ani împreună, trei copii și toate care au fost, el are o nouă familie…

Eu admit faptul că dragostea trece după un an sau doi, sau trei, dar nu pot admite că poți uita 3 chipuri de copii care te-au trezit dimineața, lăsînd o soție să îi crească cu greu pentru că la țară nu ai unde să lucrezi …

Am încercat să o susțin, să-i dau varinate de ieșire din situație, răspunsurile ei erau scurte: “Nu știu ce să mai fac… “, “… nu știu unde să mă mai duc”… o femeie care la un an a rămas fără mamă, din cauza unui accident, tatăl a dispărut, iar soțul a dat bir cu fugiții…

Îmi pare rău să știu că asta nu e doar un caz, sunt mii de cazuri de așa gen pe la noi. Oamenii pleacă pentru a-și cîștiga un ban pentru familie și … găsesc altă familie…

În circumstanțele în care bărbații, ca și femeile de fapt, sunt siliți să ia decizii drastice în circumstanțe grele cine e vinovat de familiile distruse, cei care iau decizia sau Statul care cauzează în mod indirect (sau poate direct) aceste circumstanțe?

Tags: ,

Dreptul său la fericire…

Întrebați pe cineva dacă s-a simțit vreodată fericit, cu siguranță veți primi un răspuns pozitiv, pentru că nu pot admite faptul că un om să nu fi avut vreodată această stare. Dacă ați cere să vi se descrie cum e acest sentiment – veți primi răspunsuri complexe, încurcate ori simple, ori neclare , într-un cuvînt – diferite. E normal – fericirea e un lucru individual.

Eu nu înțeleg însă, de ce unii oameni mai trăiesc și astăzi cu amintirile “cînd era bine”. Eu accept ideea că toți avem amintiri frumoase de locuri și oameni dragi, momente unice din viața care ar fi păcat să le dăm uitării, dar am observat o tendință de a idolatriza tot ceea ce ține de trecutul fericit, de a critica tot ce ține de prezentul altora și de a se teme de viitorul propriu.

Dreptul la fericire e unul din puținele drepturi pe care îl putem încălca noi înșine… alții NU AU DREPTUL SĂ NI-L ÎNCALCE!

Eu nu înțeleg de ce oamenii vorbesc de trecut și uită că trăiesc în prezent momente care pot deveni un trecut frumos.

Eu nu înțeleg de ce părinții își impun copii să urmeze o facultate de medicină sau drept știind că odraslele lor au talent pt matematică.

Eu nu înțeleg de ce fetele în ziua de azi se dezbracă pe cît pot de tare și cheltuie ultima mie de lei pentru a cumpăra țoale ca să impresioneze un bărbat cînd bărbații nu fac asta.

Eu nu înțeleg bărbații care livrează flori la două sau trei fete de Ziua Îndrăgostiților…

Eu nu înțeleg de ce copiii cer bani de la părinți pentru “tusofkă” și fac scandaluri acasă știind cît de greu unii părinți fac acei bani.

Eu nu înțeleg de unde atîțea copii stricați în țara asta pe care îi întîlnești în cluburile de noapte și te gîndești dacă are 16 ani sau încă nu, foarte mulți nu au…

(Paranteză- În aceeași ordine de idei și fără să fac cc cuiva acum – E DREPTUL MEU să merg într-un club de noapte ȘI EU NU ÎNȚELEG de ce unii critică apariția altor persoane adecvate în cluburi , persoane care au atins majoratul, au o viață personală, sunt oameni cumsecade și vin ca să danseze acolo – NU SĂ AGAȚE. Eu admit faptul că mulți se duc la cluburile de noapte pentru asta DAR NU TOȚI. Apropo acolo am făcut cunoștință cu oameni care acuma mă numesc *cea mai bună prietenă*.)

Eu nu înțeleg de ce atunci cînd luăm o decizie care implică în mod indirect și alte persoane, trebuie să ne gîndim la reacția lumii, dar nu la ceea ce simțim acum.

Eu nu înțeleg de ce unii  critică politicienii noștri stînd pe bancă în curtea casei dar sunt absolut abssenți în influențarea unei schimbări prin acțiune.

Eu nu înțeleg de ce unii studeni pleacă peste hotare cu diverse programe, au cîte trei sau patru joburi ca să supraviețuiască și să facă bani iar la ei acasă trîndăvesc și le este rușine să fie chelneri tot așa ca în SUA…

Eu nu înțeleg de ce unele persoane pretind a avea sentimente speciale pentru cineva pentru ca să tacă săptămîni întregi pînă la o nouă întîlnire …

Eu nu înțeleg de ce unii prieteni sunt prieteni doar atunci cînd e nevoie, nu și atunci cînd pur și simplu e o zi frumoasă și o puteți petrece împreună…

Eu nu înțeleg de ce alți oameni au atîta interes la viața personală a cuiva dar niciodată, auziți, niciodată nu spun în față, între patru ochi ceea ce îi deranjează…

Nu poți schimba nimic din ceea ce deja ai făcut, poți doar rezista și face față consecințelor. Poți spune adevărul, poți cere iertare … și lasă-l pe Dumnezeu să decidă …

Eu nu înțeleg de ce toți dau sfaturi ce să faci, cînd, cu cine, unde, cum să trăiești cînd singuri se plîng de viața lor…

Eu nu înțeleg de ce pînă acum au contat toți și nu EU – de aceea,  de astăzi,  îmi voi exercita pe deplin DREPTUL MEU LA FERICIRE!

Ultima zi din trecut, prima zi din viitor.

De-a lungul anilor psihologii și oamenii de știință au tot încercat să studieze fenomenul omului care se confruntă cu diagnosticuri dificile: ce se întîmplă în mintea lor, zilnic, or în fiecare noapte cînd  ”dorm”.

Nu mi-am pus această întrebare cu mine ca erou principal, deși am avut suficiente momente “de turbulențe spre cădere de la altitudini mari”, dar am pus-o des punîndu-mă în locul altor persoane. Recent, mi-am pus-o iar, am fost silită, circumstanțe …

Am citit cîteva sfaturi psihologice despre cum să te comporți cu o persoană care este într-o situație … neplăcută.

1. Nu contează cum și ce faci, contează să fii alături. Cărți poștale, flori, ceva gătit de tine. Toți cei intervievați au spus că i-au ajutat enorm suportul celor din jur.

2. Nu întrebați “ce pot face pentru tine” ? Sună aberant în așa circumstanțe, nu? Dați variante – strîng frunzele din grădină, m-am gîndit să le strîng și pe ale tale, ori – am descoperit o carte fantastică la librărie, mă gîndesc ar fi bine să o citești și tu, ori – achit facturile, tu cum stai la acest capitol? etc.

3. Fiți liberi și voi înșivă, fără ochi tragici și grimase. Fiți pozitivi – dar nu fățarnici. Surprinzători dar nu stranii.

4. Realizați un vis împreună, faceți un lucru care știți că mereu a fost pe lista de așteptare și  încă nu a fost realizat. Poate fi foarte simplu – o  plimbare cu bicicleta sau în parc, noaptea, pictarea unui tablou, cîntatul la karaoke.

5.  Însărcinați pe cineva ca “Ministrul Informației” – o persoană care să fie la curent cu toate procedurile medicale și evoluția stării persoanei, care să răspundă celorlalți la înterbări, astfel evitînd situația cînd toți vor suna pacientul cu întrebări delicate ale căror răspunsuri au fost rostite de zeci de ori poate în acea zi … E o situație delicată, oricum.

6. Nu uitați să spuneți persoanei cît de mult contează pentru voi ! În prima zi din viitor, cînd toate vor rămîne în urmă, veți avea un prieten devotat cu cine să vorbiți despre “trecutul apropiat”.

Mi-aș dori să nu le folosiți niciodată!

p.s. Dă-mi timpul ca să le fac pe toate … vreau să te văd în prima ta zi din viitor …

El – e prima mea iubire.

Nu-mi amintesc exact cînd și-a făcut loc în trecutul meu, a fost ceva de genul: “fără început” și parcă ieri.  Nu avea nimic ieșit din comun, un bărbat obișnuit cu mers rapid, decizii indiscutabile și țeluri mari.

Mă ducea de mîină fără să se jeneze că ceilalți bărbați nu prea o făceau în public cu ale lor, motivînd “din lipsă de timp”, el însă a găsit mereu timp pentru mine, eram o prioritate absolută. Mă alintam în gînd să știu cum mă privește lumea doar pentru că eram “a lui”, mai ales că mulți îl respectau pentru capacitatea de a face multe lucruri odată și spiritul lui de analiză. Intuiția nebună pe care o am, el mi-a antrenato…

La un moment dat, cînd am mai prins la minte și am început să-mi controlez emoțiile matur, am devenit geloasă, aveam și motive – îl împărțeam la două. Nu mă deranja, știam că dragostea lui pentru mine crește pe zi ce trece, o vedeam din comportament, din dorința de a-mi da tot ce e mai bun, era sincer mereu.

Iubea caii la nebunie m-a învățat să călăresc – e o plăcere indiscutabilă.

Îmi lipsesc serile cu cîntece la chitară și acordeon, și pian… Cînta atît de bine… Toți prietenii îl adorau! Eu eram în postură de solistă și aveam și cîntecele preferate la fiecare instrument.

Mi-i dor de chitară și pian … și mă gîndesc aproape zilnic la el, cînd merg pe drum, sau cînd îi văd pe alții cum duc de mîină pe cineva așa cum am fost dusă și eu.  Mă gîndesc la toate momentele cînd am putut să-i spun cît de mult țin la el și am ratat șansă fiind egoistă.

Înainte de somn, uneori, îmi fug în fața ochilor imagini din trecut și foarte rar am norocul să-l văd în vis, s-a întîmplat de 3 ori doar – prea puțin pentru timpul de cînd nu l-am văzut…

Și atunci, dacă îl visez, o sun pe ce-a de-a doua, să-i zic și ei că el oricum nu mă uită:

“Mamă, l-am visat pe tata…”

O călătorie transnistreană, trei nervi moldovenești.

 

Situația delicată de la granița cu Transnistria este cunoscută de majoritatea cetățenilor de pe ambele maluri ale rîului Nistru, unii ce-i drept, știind-o doar din sursele media și în măsura în care li se permite să o cunoască. Am marele noroc (sau nu?) să am motive de trecere a graniței cu regularitate și de suficiente ori pe an, ca să pot judeca dacă au fost sau nu careva schimbări în “sistem”.

Sunt cîteva lucruri care mă deranjează și care de fiecare data provoacă grimase stranii la mulți cetățeni ai RM care călătoresc încolo pentru prima dată.

1. бланки – niște fișe albe mici care se cer a fi completate de ofițerii de gardă de către toți cetățenii RM. O fi asta un tupeu mare, or, n-am mai completat așa ceva pentru nici o altă țară în care am mers. În plus statul în rînd, atenție! – afară, îmbulzeala după “бланк” și apoi îmbulzeala pentru prezentarea lui, … pe timp de iarnă îl scriu în mănuși…

2. costul călătoriei – am o nedumerire totală de ce pentru o călătorie Gara de Nord, Chișinău ->Rîbnița, trebuie să achit 42 lei, iar pentru aceeași călătorie la cale întoarsă Rîbnița -> Chișinău trebuie să achit 60 lei ?!  În Transnistria oamenii trăiesc mai bine?

3. Studenții – duminică seara autobusele sunt 90% pline cu studenți. Am fost martor  nu o dată la dezbateri discriminatorii între studenții din Rîbnița și cei din Rezina. Cei transnistreni invocînd niște ideologii trăsnite, pe care nici eu (avînd un Master în Studii Politice Regionale, care, apropo, în esență înseamnă studierea cauzelor, efectelor și soluționării conflictelor regionale de genul celui transnistrean), nu le pot înțelege.

Afirmări în glas tare precum că “Молдова пропадёт без российского газа” sunt un început stabil de dezbateri contradictorii.

Am o singură întrebare către acești patrioți ai Transnistriei- dacă credeți în viitorul auto-proclamatei voastre țări, de ce faceți studii în Republica Moldova avînd buletine de identitate RM?!

Drumul din Transistria spre Chișinău a fost lung azi, suficient timp ca să pot observa din fereastra autocarului locurile pe unde treceam.

Livezile sunt ca la noi, îngrijite, pe alocuri doar… Pămîntul are aceeași culoare … Tradițiile – aceleași – am fost la un botez, oamenii vorbesc româna “moldovenească” și sunt la fel de chinuiți și plini de probleme de rutină. Bătrînii tot mai stau în toiag la poartă pentru a număra trecătorii …

Cum se face oare că oamenii ăștia care au o soartă la două maluri sunt enervați artificial și în pofida rezistenți lor la încercările vieții, cedează în a se mai întreba cine sunt?

P.S. De facto, m-am născut în Transnistria, raionul Camenca pe atunci…

Fete “marionete” și băieți “marioneți.

 

O fi ceva cu lumea asta, ceva straniu și greu de înțeles chiar…

Recent, m-am prins deseori gîndindu-mă: ce caută bărbații în femei și ce caută femeile în bărbați? Nda, mai retorică întrebare nici că se putea…

Am analizat cercul meu de prieteni, nu că nu aș fi reușit să observ lucruri pozitive, dar prea individuale ca să fie generalizate pentru o statistică sau afirmație. Am extins vizorul asupra cunoscuților –  mix total. La etapa finală cu oamenii care recent au apărut în viața mea, m-am pierdut în analize meditative.

Fraza cheie a multor bărbați: “Nu complica, te rog” (spusă în toate variantele posibile).

Fraza cheie a femeilor: “Încercarea vină n-are” (care în fond are de fapt o doză extremală de speranță a contrariului).

Individualitatea fiecăruia face cuplarea mai dificilă odată cu asimilarea unui vector premeditat în relații. Fiecare își dorește ceva anumit, are anumite așteptări pe care le dau la o parte de frică se pare,  devenind astfel marionetele partenerului.

În relații vor fi unii care vor aduce ceva nou și exotic în viața ta, unii pe care îi știi de mult timp și te simți comod, cei care vor aduce ceva neașteptat și surprinzător, cei care te vor duce departe de început și cei care te vor aduce înapoi acolo de unde ai pornit, cei care au fost-au cucerit-au plecat-și au revenit iar…

Toate-s bune. Toți își doresc binele. Devin sclavi ai trecutului și amintirilor care se simt în relațiile actuale. Le pun pe toate în formă de “elefanții pe pînza de păianjen”, doar că în viața reală, cîntecul ăsta din păcate are sfîrșit și pînza se rupe, cel mai des, pe neașteptate nu atunci cînd intenționezi.

Și pentru că ne temem de pînza de păianjen, devenim fete marionete găsind scuze în fraza “dacă nu fac așa cum îmi zice”, va pleca – ei și ce dacă? Lasă-l să plece!

Or, băieți marioneți, care vor lăsa ca ea să decidă în relație cine, cînd, unde se mută și cine taie salata întimp ce altul e la manichiură.

Nu e o concluzie, dar dacă tot am început să mă gîndesc la asta, mi-am dat seama: cea mai excitantă, provocatoare și semnificativă din toate relațiile este aceea pe care o ai cu tine însuți. Și dacă ai norocul să găsești pe cineva să iubească Tu-ul pe care tu îl iubești, asta e de-a binelea fantastic!

Nu micșorați importanța unei cine prietenești într-o duminică seara, sau a unui dejun luni înainte de job, toate au un rost, dați rost momentului.

Nu manipulați cu sentimentele, manipulați cu circumstanțele!

Nu căutați scuze, căutați posibilități!

 

“This is the End” according to the agendaFinal după agendăFinal după agendă

Unele lucruri nu le putem avea și ne împăcăm cu gîndul. Unele reușite nu ne stau în puteri și vom face alte lucruri la care avem mai multă pricepere. Unii oameni nu vor mai fi în viața noastră și poate așa e mai bine. Unele lupte nu vor fi cîștigate, dar va veni bătălia…

De cîte ori ați început un lucru știind exact cînd va veni finalul?

E straniu că, deși sunt învățați să lupte pînă la sfîrșit pentru a obține ceea ce își doresc, oamenii încă se mai avîntă în bătălii piredute din start, și le pierd intenționat.

De obicei toți vor scrie în agendele lor lucruri care vor trebui realizate într-un anumit moment, începute, planuri, dorințe, necesități. Cîți însă vor avea suficientă inteligență și putere să planifice o pierdere/un sfîrșit? Puțini … or … ?

Oricît de mult nu am nega, încă ne mai avîntăm să construim palate din nisip în viața noastră matură. O fi asta pentru că încă mai suntem copii în suflet și încă mai credem în supranaturalul care salvează deseori situația, ori asta vine din mai mult interes pentru procesul ziditului știind că oricum vine valul să-l dărîme, palatul?

E mai ușor să treci peste o pierdere fiind conștienți din start despre final?

Faith negotiations?Negocieri cu soarta?Negocieri cu soarta?


Într-o lume modernă plină de oportunități prezente lumea încă mai continuă să acorde multă atenție trecutului. Unii se răzbună pentru o faptă din copilărie, alții își părăsesc iubitele prezente pentru “prima dragoste” din școală, ceilalți regretă o despărțire din trecut cauzată de dorința înverșunată pentru carieră.

Și mai dificil e cazul celor care au un “must have list” al viitorului. Nu zic, e absolut necesar să ai scopuri să lupți și să le atingi, or să ai un chip creionat al viitorului tău prieten/prietene, soț/soție, familie – asta demonstrează că știi ce vrei de la viață și după cum se spune, tot universul va contribui la realizarea visului. Dar în urma multor întîmplări am înțeles că diplomația și abilitatea de a negocia cu viața sunt o calitate absolut necesară dacă vrei să te simți împlinit. Perfecționismul în doze mari strică…

Uneori, poate e cazul să încetăm să analizăm trecutul, să nu mai planificăm viitorul, să nu mai depunem efort pentru a înțelege ce simțim și pentru cine, și dacă se merită, și dacă pentru acel cineva contează? Poate e cazul să luăm o pauză de la luarea deciziilor zilnice și să lăsăm lucrurile să se întîmple pur și simplu?

Am întîlnit oameni care se aruncă fără regret cu ceea ce le oferă viața, poate nu foarte mulți, dar suficienți să înțeleg că uneori se merită să depui un pic de efort atunci cînd vezi măcar cea mai mică probabilitate de fericire alături de o persoană.

E și mai durut să vezi cum toți își doresc o fericire standardizată și etalonată la maxim și cum cedează după o cafea dacă nu regăsesc în interlocutor 50% din ceea ce își doresc conform “listei”. V-ați gîndit vreodată că unele persoane din frica de a nu mai greși ca în trecut, acționează etalonat în prezent pentru a-și asigura un viitor standardizat ca și voi? Admiteți faptul că de fapt s-ar putea să fi văzut doar 10% din profunzimea unei persoane chiar și după 3 cafele?

Unii și azi mai afirmă “soarta e soartă”, totul este predestinat. Am încercat să mă gîndesc la soartă – ideea trăsnită că, de fapt, nu noi decidem cursul vieții noastre, că totul este scris în stele… Și dacă fiecare om, bătaie a inimii, zîmbet, sărut, întîmplare etc. este atît de catalogată, care este șansa noastră de a face un pas neplanificat spre un nou început?

Mă tot gîndesc, e posibil, oare, să faci un pas greșit și să cîștigi în jocul cu soarta?

Se spune că Dumnezeu a creat timpul pentru ca să putem închide în trecut nereușitele. Pentru unii, trecutul va fi cel mai puternic imbold pentru prezent, pentru alții trecutul va fi o carte închisă pe care nu mai vor să o recitească vreodată.

Într-o lume modernă plină de oportunități prezente lumea încă mai continuă să acorde multă atenție trecutului. Unii se răzbună pentru o faptă din copilărie, alții își părăsesc iubitele prezente pentru “prima dragoste” din școală, ceilalți regretă o despărțire din trecut cauzată de dorința înverșunată pentru carieră.

Și mai dificil e cazul celor care au un “must have list” al viitorului. Nu zic, e absolut necesar să ai scopuri să lupți și să le atingi, or să ai un chip creionat al viitorului tău prieten/prietene, soț/soție, familie – asta demonstrează că știi ce vrei de la viață și după cum se spune, tot universul va contribui la realizarea visului. Dar în urma multor întîmplări am înțeles că diplomația și abilitatea de a negocia cu viața sunt o calitate absolut necesară dacă vrei să te simți împlinit. Perfecționismul în doze mari strică…

Uneori, poate e cazul să încetăm să analizăm trecutul, să nu mai planificăm viitorul, să nu mai depunem efort pentru a înțelege ce simțim și pentru cine, și dacă se merită, și dacă pentru acel cineva contează? Poate e cazul să luăm o pauză de la luarea deciziilor zilnice și să lăsăm lucrurile să se întîmple pur și simplu?

Am întîlnit oameni care se aruncă fără regret cu ceea ce le oferă viața, poate nu foarte mulți, dar suficienți să înțeleg că uneori se merită să depui un pic de efort atunci cînd vezi măcar cea mai mică probabilitate de fericire alături de o persoană.

E și mai durut să vezi cum toți își doresc o fericire standardizată și etalonată la maxim și cum cedează după o cafea dacă nu regăsesc în interlocutor 50% din ceea ce își doresc conform “listei”. V-ați gîndit vreodată că unele persoane din frica de a nu mai greși ca în trecut, acționează etalonat în prezent pentru a-și asigura un viitor standardizat ca și voi? Admiteți faptul că de fapt s-ar putea să fi văzut doar 10% din profunzimea unei persoane chiar și după 3 cafele?

Unii și azi mai afirmă “soarta e soartă”, totul este predestinat. Am încercat să mă gîndesc la soartă – ideea trăsnită că, de fapt, nu noi decidem cursul vieții noastre, că totul este scris în stele… Și dacă fiecare om, bătaie a inimii, zîmbet, sărut, întîmplare etc. este atît de catalogată, care este șansa noastră de a face un pas neplanificat spre un nou început?

Mă tot gîndesc, e posibil, oare, să faci un pas greșit și să cîștigi în jocul cu soarta?