Perfecțiuni imperfecte

Am citit undeva că oamenii perfecționiști de cele mai multe ori sunt nefericiți și singrateci. Nu neapărat singuri, dar singurateci prin faptul cum se simt.

De cele mai multe ori, unii din noi sunt singuri nu pentru că așa aleg să fie, ci pentru că așa se obișnuiesc. Interpretăm singurătatea ca independență și libertate. E convenabil.

E interesant să vezi cum la diferite vîrste singurătatea se explică inițial prin absența atenției, siguranței financiare, poziției în societate.

Bizar, dar neapărat trebuie să le trăiești pe toate pentru ca la un moment dat să explici singurătatea prin absența comunicării.

Într-o relație matură, doi, nu mai trăiesc dragostea cu aceeași densitate de fluturi pe cm pătrat de stomac. Ei o trăiesc prin comunicare. O comunicare perfectă prin imperfecțiunile ei.

Asta nu e simplu, nu pentru că e complicat, ci pentru că niciunul din cei doi nu știu cînd să cedeze fără să lase din orgoliu și nici cînd să rămînă fără să se piardă.

Vedem unele contraziceri de moment mai mult decît îmbrățișările îndelungi.

Îi vezi cîteva defecte, ignorînd pe alocuri zecile ei de calități atît de vizibile.

Îi critici pasiunile lui copilărești, neobservîndu-i inteligența dominantă.

Și doar atunci cînd, dormi singur, îi cauți mîna ei prin somn. Acea mînă care numaidecît trebuia să stea atinsă de tine pentru ca ea să poate adormi. Se pare pentru ca să adormi și tu…

Pentru că în relațiile mature ambii trebuie să știe cînd să plece și cînd să revină fără a pleca pentru totdeauna – spațiu temporar intim pentru respiro personal.

Într-o relație matură perfectă nu dragostea nebună stă la bază. Au fost mulți care s-au iubit nebunește și nu au reușit. Pentru că înafară de emoții mai e nevoie de ceva antonimic pentru a zidi.

Iată de ce o relație matură are mai multe șanse dacă are în ea în primul rînd: prietenia, atracția, și comunicarea. Ele de fapt și constituie iubirea, puțini își dau seama.

Relațiile perfecte nu sunt nici pe departe cele simple. Ele sunt pe alocuri istovitoare, cu notă de oboseală dar cu restart zilnic care îți dau emoții noi și nu te lasă să adormi și să te plictisești de *calmul serilor la șemineu*.

Pentru că pe nimeni nu trebuie să-i intereseze, ci doar pe voi doi.

Pentru că trebuie să fie despărțiri – ca să fie împăcările cu adrenalină…

Pentru că trebuie să fie tăceri urmate de explozii de sinceritate…

Pentru că trebuie să fie uitări, ca să fie amintiri…

Pentru că trebuie să fie distanțe, ca să fie revederi…

Cam așa :)

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nineteen + 16 =